Stațiunea Mamaia a fost prima de pe litoralul românesc. Mult timp a fost și cea mai populară. În ultimii ani a fost detronată de Eforie, dar după pandemie, prin investiții masive, încearcă să se repoziționeze ca vedeta absolută a litoralului românesc.
Istoria stațiunii Mamaia
“Pașa de la Babadag care își avea grajdurile hergheliilor la Caraharman era tare supărat din cauza feciorului său Enver. Nu-l avea decât pe el și-l iubea ca ochii din cap: dar acesta, departe de a înțelege marea dragoste a tatălui, îi făcea multe și mari necazuri. Pașa ținea două haremuri – unul mare, la Babadag, și altul mai mic la Constanța. De câte ori trecea între cele două târguri, se oprea la o târlă dintre ghiol și mare – proprietatea unui mocan care se chema Costea Alisandru, iar turcii îi spuneau Cogea Ali. Mocanul avea un bun tovarăș turc, numit Zecheria, care îi făcea pașei cafeaua când poposea la ei. Odată așa s-a oprit la târla celor doi oieri, fiind însoțit de fiul său Enver. Tânărul, cu firea lui iscoditoare, băgă de seamă că mocanul Costea are o fiică a cărei frumusețe întrecea cu mult chiar pe aceea a cadânelor cele mai frumoase. Se îndrăgosti de ea și refuză să mai plece cu tatăl său mai departe. Pașa, simțind primejdia, îi spuse lui Zecheria să-și anunțe tovarășul de necazul ce i-ar putea face fiul său. Zecheria, având și el ochii puși pe mama fetei, anume Lia, nu-i spuse nimic lui Costea, ba, mai mult, l-a ajutat pe Enver să fure fata. Când s-o urce în barcă, ea a început să strige “Mama Lia, mama Lia!”. După multe smucituri disperate, scăpă din mâinile lor și se aruncă în ghiol. Enver a sărit după ea, dar a scos-o moartă. Atunci, ca ieșit din minți, a început să strige “Mamaia!, Mamaia!” și cu ea în brațe s-a îndreptat spre mare strigând aceleași cuvinte. Din părul despletit al fetei se scurgeau șuvițe de apă de la ghiol și până la mare, șuvoaie care creșteau, creșteau mereu, târându-le cu ele. Nefericitul Enver, cu iubita în brațe, dispăru în mare. Pașa, disperat de pierderea fiului, a ridicat o moară, unde îl pusemorar pe Zecheria. Satul care a luat ființă cu timpul s-a numit Mamaia iar moara a purtat numele de Moara îndrăgostiților” (după Titus Cergău).
Cu o sută de ani în urmă, Mamaia era un maidan. Cu justificarea că pe fișâia de nisip care separă lacul Siutghiol de mare, până la gârla din satul Mamaia “marea crește încetul cu încetul și se poate înainta în ea până la 200-300 de metri fără nici o primejdie”, primarul Constanței, Ion Bănescu, cere statului această fâșie în 1905 pentru a amenaja “băi de soare și nisip, atât de recomandate pentru sănătatea copiilor”. În anul următor, 1906 sunt organizate “băile”, un șir lung de cabine de plajă, iar sezonul a fost considerat drept foarte bun: o medie de 20 de clienți pe zi. Primii clienți au fost membrii unei delegații a primarilor din județele Râmnicu Sărat și Iași, 87 de persoane dintr-un singur foc. Stațiunea era legată de oraș print-un tren special care circula atâta vreme cât avea turiști. Divertismentul estival era reprezentat de muzica regimentului de infanterie Constanța, transportată în fiecare zi, gratuit, cu trenul.
Valoarea totală a investiției inițiale, care nu cuprindea locuri de cazare (turiștii locuind în Constanța și făcând naveta la băi pentru o oră sau maxim două de plajă pe zi) a fost de 66.580 lei, achitați din buzunarul Ministerului lucrărilor publice. Terenurile din jurul “băilor” au fost scoase la vânzare pe parcele, multe dintre notabilități achiziționând teren pentru construcția de vile. În scurt timp a apărut aspectul de stațiune, mai întâi ca un parc al orașului. În anii ’30 Mamaia era considerată de români ca fiind cea mai frumoasă și agreabilă plajă din lume dar nu avea încă nici un hotel. Apăruseră alte câteva plaje concurente, unele rudimentare în jurul Constanței, dar și altele organizate la Eforie, Carmen Sylva și Mangalia, ceea ce determină administrația comunală să construiască două bulevade de acces, unul pe malul lacului, actuala artră, și unul pe malul mării, faleza. Apar restaurante, terase, un casino, două tobogane pentru tineret și două debarcadere pentru șalupe și bărci. Primele două hoteluri au fost Cazino și Rex, cu un total de trei sute de camere, construite în preajma războiului. Rex era la vremea aceea cel mai somptuos hotel din țară, așa cum îl descrie un material publicitar al stațiunii, “în fiecare dintre cele 126 de camere avea mobilă de lux, telefon, sală de baie, balcon, semnalizări luminoase. Existau săli de lectură, săli de corespondență, terase cu flori, restaurant. Pentru parcul din față s-a lucrat îndrăcit căci a fost nevoie ca nisipul să fie înlocuit cu pământ vegetal pe o grosime de 90 cm”. Construcția stațiunii începe practic cu 1960 când se conturează înființarea și a celorlalte noi stațiuni, cele de la nord de Mangalia, cu nume rupte din mitologia greacă.
